Epidemia

Privirea îmi e blocată într-un punct din îndepărtarea sinistră a blocurilor gri. Pufff! Sfâââr! Inspir. Țin. Expir. Repet.

Era doar începutul unei seri de vară. N-aș putea spune cu precizie în ce dată ne aflam la acel moment, dar amintirea acelui soare de culoare roșie aflat la orizont îmi este atât de clară în minte, că dacă aș avea o pânză aș putea fi cel mai tare pictor post-apocaliptic.

Telefonul îmi vibra în buzunar. Îmi plăcea să sper că nu o era o veste proastă. Era. Începuse epidemia. Și eu stăteam și urmăream acel soare roșu cum apune peste capitala apocalipsei.

Acum că mă gândesc mai bine, parcă ar fi fost iulie. Dar totul arăta ca în septembrie.

– Matei, ești acasă?
– Da.
– Venim în 5 minute la tine. Pregătește Vodka și 2 cearceafuri.

Încă îmi e dor de serile acelea târzii, când stăteam aplecat pe balustrada balconului și priveam, amețit de la vodkă, pământul.

– Ce a pățit?
– Nu ai văzut la televizor? A început epidemia. Repede, adu vodka aia.
Rămăsesem acolo în prag și am simțit pentru câteva secunde că nu aș fi putut face nimic. Vic era plin de bube, arătau a arsuri. M-am dus lângă el și l-am întrebat dacă-l dor. Nu mi-a răspuns nimic. Ana m-a dat la o parte. Era aproape mort.
– E contagioasă chestia asta?
– Nu … știu.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.